Short Stories

No comments yet please.



Sunt mândru de nuvela Fum. De câte ori o recitesc mă surprinde personalitatea eroului, vocea lui distinctivă şi tipul de om pe care îl reprezintă. De asemenea, mi se pare interesantă reacţia diferită a americanilor şi a românilor care au citit această nuvelă. Primii o consideră neagră, dominată de un personaj negativ pe care nu-l pot simpatiza. Pentru ce aş crea un protagonist antipatic, se miră ei? Românii găsesc personajul scuzabil. În definitiv, nici măcar nu face ceva aşa rău, îmi spun ei.


Nuvela a pornit de la o poveste reală care s-a petrecut într-un hotel pentru refugiaţi din Copenhaga. Prietenii mei, Tudor şi Doina Florian, mi-au povestit-o în anii optzeci. O pereche de refugiaţi din Ungaria, care au forţat bariera în Austria cu maşina, odată ajunţi în Danemarca, sunt nevoiţi să-şi vândă rabla, fiind starea cu totul precară în care aceasta se afla. Poliţia daneză nu i-ar fi lăsat să circule. Spre dezamăgirea lor, tot ce obţin în schimbul maşinii sunt două pachete de ţigari.  




I am proud of this novella. Every time I read it, I am surprised by the personality of my main protagonist, by his strong voice, and the type of human being he represents. I also find it interesting how differently my American and Romanian readers react to this story. The Americans consider this novella dark, dominated by a negative character with no redeeming qualities. . Why would I create such an unsympathetic protagonist, they want to know. The Romanians find him excusable. After all, in their perception, he isn’t all that bad.


My friends, Doina and Tudor Florian told me a true story that took place in the eighties in a Danish hotel for refugees and which later became Smoke. A young Hungarian couple forcefully drove through the Hungarian checkpoint on the border with Austria and asked for political asylum. Eventually they made it to Denmark, where they had to sell their car since it was in such bad shape that the local police would not allow them to drive it, and repairing it would have been too expensive. To their dismay, all they got for their precious car was just enough cash to buy two packs of cigarettes.






You should really understand that it was my unfortunate temper which got me into trouble.  I wasn’t mean, not at all, and I knew that.  In fact I was a good man, ready to extend a helping hand at a moment’s notice.  Except for this tension, which sometimes grew inside me, especially in confining places, and made me lose control and become violent.  In such moments I felt like a prisoner of walls, claustrophobic and impotent, perhaps not different from the way Absalom fleeing Joab had felt when his ankle-long hair got caught in the crack of the tree.  The violence built up inside me and there was nothing I could do.  Nothing.  Just erupt with my bare fists and hurt the people who meant so much to me.  I was afraid of this side of my character and instinctively tried to hide it under a pretense of scholarly sophistication.  Later, after the deed was done, I tried to explain it through a process of rationalization.  And I knew, like my mother did, that it would eventually destroy me.

            I loved Mary and the children very, very much, and I feared losing them.

            America  was the dream of freedom - not in a political, but in a psychological sense.  I believed it to be my second chance.  I reveled at its vastness and endless opportunities, I wanted the anonymity of the fresh start, I shivered at its pragmatism and even at its romantic villains (Al Capone, Bonnie and Clyde, Billy the Kid).

            My physique facilitated my violent reactions and provided me with the self confidence needed in a new land.

            After my outbursts, I collapsed into a state of total relaxation and nothingness, like when I smoked too much and the nicotine melted the joints inside my body.


Pseudo-scholarship is, on its good side, the homage paid by ignorance to learning.  From “Aspects Of The Novel,” by E. M. Forster.




Well, since the first day we set foot in there, the hotel seemed to me like an old pair of lungs – human lungs, to be exact, caked with nicotine. I don’t know if you’ve ever seen the insides of a person split in half and with all the guts exposed. I haven’t. But I swear that while we lived there, I was sure as hell that I would.

The first thing that shocked us was the long, slightly uphill, dark corridor that connected the so-called reception area with the hallway upstairs. It went and went and curved and curved and everywhere there were wooden doors painted red, like narrow internal lesions, and brown stains on the walls and the floor, and a narrow, torn carpet of some sort of natural fiber that smelled like a wet animal. Later on, I found out that the brown stains were blood that had penetrated deep into the plaster and couldn’t be removed.

“The windpipe,” I nicknamed the long corridor that first afternoon, as my wife and I walked through it, dragging our suitcases and our two children, Emilia and Paul and from that point onward I referred to it as such, with the proper degree of scorn.

I opened one red door and entered into the room that was assigned to us. It was a corner room smelling heavily of tobacco, and rather small for four people. We smoked as well, of course, but the olfactory remains of our predecessors bothered us greatly. We dropped our suitcases on the floor and the children jumped on the bed. It was covered with a thin cherry-colored spread that looked like a used curtain from a burlesque theater. Two cots stood by the wall. A rectangular window opened onto the world from an alcove.

“Look how the room breathes,” I called to my wife. “Like an alveoli!”

She stepped to the window and looked out. Being so much taller than she, I could easily see from behind her. A sky of lead hung over the large train station across the street. In stone letters under its green copper roof, the word København stretched from one end of the building to the other. Behind the station, railway tracks slashed the ground like a river of steel.


A train that pulled into that railway station brought us there. First we were taken to the police, several blocks away. We had to mingle with people of all nationalities, wait a number of hours, answer silly questions, and fill out forms without any rhyme or reason. I had to fight back my indignation at how they treated us, a family of true intellectuals with white skin. Good thing Mary was there with me, and managed to keep me from exploding. As if they didn’t sense the difference, the bastards. And they did sense it, too, I guarantee you, the bureaucrats, because I know how distinguished I look when I put on my gray suit, tall as I am, with my long face and dark mustache, not handsome necessarily or attractive, but distinguished, and I know how beautiful my wife is, in her best dress, even though a little wrinkled from the long train journey, and our children, with their perfectly ingenuous and tired eyes that could charm anybody.

From the police they sent us to the hotel back by the train station. We were quite tired, so we fetched a cab, which we had to pay for with our own money. The name of the hotel was Absalom. When they told it to me at the police station, I shivered. I knew that Absalom had played a role in history, but I wasn’t sure exactly what and I said to myself that as soon as we got settled, I would open my encyclopedia and read about it. This is the type of person I am, no matter where I travel, my encyclopedia comes along, even on this dangerous journey toward our political freedom. And I think that it was this name, Absalom, that led me to expect a grand white hotel with a romantic silhouette. But as we drove up and I noticed the cracked plaster on the outside and the rusty lamp holders, I realized how naive I had been and how tensed up, as if fearing that once inside the hotel, the only way to get out would be locked in shackles.


But maybe I’d better tell you more about ourselves, and especially me, since in reality it was I who stood behind the events leading to our arrival by train in downtown Copenhagen on that gray morning of March 1984.

Even before I start, I want to warn you not to expect anything dramatic. Because you see, there is this tendency in people to always expect a lot from their fellow men, always look for something glamorous or tragic, and be disappointed in the end. As far as I am concerned, I didn’t really do anything heroic, just a little prank in college, or as it was called over there, “The Institute.”  It wasn’t even funny, although to some it might have seemed so at the time, and I got singled out on account of my height and got dragged for almost three years into this political business that ended with us being forced to leave the country and ask for asylum.

You know how sometimes when you are in the middle of a crowd, you kind of feel protected, like no matter what you do, they won’t be able to identify you, and you gather courage and do something stupid, just to please the people around you or make them laugh or think what a great guy you are. That’s exactly what happened to me. We were all in this dark auditorium, and they were making a fuss about this little Jewish girl in a colorful sweater who was leaving for Israel. Now ‘they’ were the dean, whom we called ‘the master dean’ on account of his pitiful professional record, and his cronies and kiss-ups – the local Party Secretary and several students on the Student Committee. They were doing that kind of thing to most people who were leaving the country and it was predictable and boring. On that particular occasion I kind of liked the girl on the podium, with her full bosom in the colorful sweater and the big tears running down her cheeks. So I looked quickly around me and it was almost dark and I yelled in English, “Let the little one go!” It must have been funny, because everybody in the back row started howling and yelling and they had to stop the meeting and evacuate us. Later on, of course, they arrested me and gave me hell, although I told them time and again that what I had done was just a joke, nothing political in it whatsoever. On two occasions I actually started a fight with them – and I mean it in a real sense, with fists – which, as you might imagine, didn’t help at all – but that’s me, angry as a beast, and when the anger gets to me, I can’t control myself no matter what I do. As my mother, who knew me better than anybody else in the world used to say, this temper of mine would end up destroying me one day. And it wasn’t until several weeks later, when my father, through an acquaintance of his, got a hold of the local Party Secretary, that I was freed and allowed to go home. For a while they cut me some slack and even let me come back to the Institute, but then they started harassing me again, and one day they called me in and told me that if I wanted to continue my studies, I had to become an informant for the secret police. To be honest, it didn’t bother me too much, but I had never in my entire life worked for somebody, so I told them no. Maybe I should have been more considerate and, for instance, tell them that I wanted to think about it, or talk it over with my father, but I didn’t. And for some reason what I said made them angry because they started yelling and screaming and threatening that they would never let me graduate. At that time I was in my junior year, which meant one more year to go, and I had recently gotten married. Rather than fight them, I thought I’d better stay home for a while and perhaps go to the water-polo practice or even look for a real job. What I didn’t consider were my wife’s relatives. As soon as they heard that I had abandoned the Institute, they jumped ten feet high, I swear, as if something sharp had penetrated their snobbish buttocks. And once, in a conversation which I was not a part of, but I listened to through the closed door, they called me a “pseudo-scholar” – a word that I didn’t understand very well, but that made me nevertheless very sad. It’s true, they knew people who lived in the West, but that fact alone didn’t mean they could sit there and judge other people. I would have broken down the door and shown them, except for Mary who stopped me, and thank God she did, because eventually it was those relatives who wrote on our behalf to that Commission in Helsinki on human rights abuses, and most probably we got lucky, because exactly four and a half years later we received a call to the passport office and managed to get out of the country.

Now you shouldn’t think that I feel too bad about leaving, because as of late things have deteriorated over there quite badly and it has become almost fashionable to leave - everybody who is somebody and isn’t one hundred years old is trying to get the hell out. Nor do I feel guilty for having achieved the status of political refugee by accident. As far as I am concerned, life itself is an accident, and if you disagree, you show me one person who has never been misunderstood or falsely accused of something, and doesn’t have to carry that mistreatment with him for the rest of his life. That’s why I think life is unjust and I have this tendency to overprotect my wife and children, by building barriers around them, sometimes psychological, invisible, like those transparent plastic bubbles that doctors place over patients suffering from deadly allergies, other times by holding the intruders at bay with my fists. And if you really want to know, the only regret I have is for my parents who had no choice but to stay behind, after they had used all the influence and courage they could muster to help me – actually all four of us – get out. I can still see them, frail and bent under the years, waving good-bye from the midst of that rude crowd that invariably gathered to see the international trains pull off from track number nine at the North Railway Station in Bucharest.

Bucharest, that’s right, that’s where we were coming from – Bucharest, the capital of Romania. And for those of you who don’t know, Romania is a European country, not one of those half-dozen or so ever-changing former British or French or Spanish colonies from the heartland of Africa. Also, Romania is not totally a country of the Balkans. You see, as we were taught in school, Romania is at the cross-roads of vital trade routes that connect Central Europe with Russia and the Middle East and has greatly contributed to the development of civilization. As a people, we are not descendants of barbaric tribes, but the offspring of the Tracians and the Romans, a Romance enclave in a Slavic world, with a narrow escape west to the Huns of Budapest, and one hundred kilometers or so of Black Sea coast, to the east.

In the several months since I left Romania, I understood how little the world knows about us, and that’s why I want to set the record straight. There is more to our national pride than gymnastics and Nadia Comaneci, and more to our history than Count Dracula (whose real name, incidentally, was Vlad the Impaler). I also want to tell you that the Romanians are suffering through one of the most putrid communist dictatorships of the world – and believe me, it took me a while to settle on the word putrid – not the most cruel, that would have been Stalin’s, or the harshest, which would have been Mao’s, not even the silliest, this one really belonging to darling Idi Amin Dada of Uganda – but the most putrid regime, that of Nicolae and Elena Ceausescu. That’s why it really broke my heart to see my parents far away in the evening air, and getting farther still, second by second, left behind, as we were catching up speed in our dart toward glamorous freedom.

My mother always said that the relationship between parent and child was the most sacred one in the world. She spoke a little Russian, my mother. There is this piece of land which over the years went several times back and forth between Romania and Russia and I suppose the folks on my mother’s side were from there. When I was small, she used to recite a Russian poem to me, which I didn’t understand, but I liked the sound of it so much that I memorized it and one day, I said it all back to my mother. She was so surprised to hear me that she ran to a neighbor who came to our house and listened to me and then concluded that I was a sort of genius with regards to foreign languages. Mother translated the poem to me in a sobbing voice. It was about this soldier who had died and everybody had forgotten him, officers, friends, his wife even, except for his mother, his poor, old mother, forever bent over the still water of death like a weeping willow. Now, you have to accept this is beautiful!

My mother used to say that she didn’t know what she’d do if I died, or somehow or another ceased to be a part of her life, like she’d have no purpose left anymore, no reason for living. I remember one day I asked her why she didn’t have other children but me, so that if I died she’d be left with my brothers and sisters, and she looked at me and smiled and said that children were like the fingers on one’s hand, no matter which one you lose, it hurts the same. I was very impressed with her explanation and that evening before going to bed I held her delicate fingers for a long time in my hand. And if I am this tall and impressive today, it is because as a child I wanted to be tall and impressive and fit in order to stay alive and never, ever, disappoint my mother.



Păi chiar de la început, hotelul mi s-a părut ca un soi de plămân – plămân uman, ca să mă exprim exact, colcăind cu nicotină! Poate că dumneavoastră aţi asistat la o disecţie şi aţi văzut cum arată un om cu măruntaiele scoase; eu n-am văzut, dar vă jur pe mama care m-a făcut, că în răstimpul şederii noastre acolo, am fost convins că o să mi s-arate unu’.

Întâi a fost coridorul ăla întunecat şi-n pantă, care pornea de la aşa numita recepţie şi ducea parcă la nesfârşit. Încotro mă uitam, nu vedeam decât uşi vopsite în roşu, ca nişte bube interne, pete maro pe pereţi şi duşumea şi un preş îngust dintr-un fel de fibră naturală care puţea ca un animal ud. Mai târziu am aflat că petele erau sânge pătruns în tencuială pe care nu-l mai putea spăla nimeni.

Mary, soţia mea, trăgea după ea copiii, Emilia şi Paul, iar eu căram nişte valize care-mi rupeau mâinile de grele ce erau.

- Coridoru’ ăsta arată ca o trahee! am exclamat şi vă spun că începând din acel moment m-am referit la el numai în acest mod dispreţuitor şi ca să zic aşa, oarecum anatomic.

Am deschis o uşă roşie şi am pătruns în camera care ne fusese repartizată. Era o încăpere pe colţ, care mirosea a ţigări şi era cam mică pentru patru persoane. Noi sântem fumători, dar rămăşiţele olfactive ale predecesorilor m-au enervat la culme. Am trântit valizele cât colo în timp ce copiii s-au aruncat pe pat. Acesta era acoperit cu o cuvertură roasă de culoarea vişinei care amintea de rămăşiţele unei cortine de teatru burlesc. Două paturi pliante se sprijineau de perete. Într-o nişă se afla o fereastră dreptunghiulară.

- Ia uită-te la ea cum respiră, am spus referindu-mă la fereastră. Parcă ar fi o alveolă!

Mary s-a apropiat de nişă şi a privit afară. Fiind mai înalt, am văzut pe deasupra ei priveliştea care i se deschidea înaintea ochilor: un cer plumburiu peste acoperişul de cupru al gării de vizavi, cuvântul Kopenhavn înscris cu litere de piatră pe frontispiciu şi şinele de cale ferată ca un râu de oţel.


Un tren ne lăsase dis de dimineaţă în acea gară. De acolo am fost duşi la poliţie, unde, după câteva ore de aşteptare laolaltă cu oameni de toate culorile şi categoriile, am fost chemaţi deoparte şi interogaţi. Am răspuns la o mie de întrebări şi-am fost puşi să completăm formulare – noi, o familie de intelectuali adevăraţi cu pielea fină! Cu greu mi-am stăpânit indignarea, noroc cu Mary, care literalmente că m-a ţinut de mânecă. De parcă ăia nu-şi dădeau seama cu cine-aveau de-a face. Birocraţii, măgarii, bine înţeles că-şi dădeau! Asta v-o garantez eu, pentru că ştiu cum arăt când îmi pun costumul cel gri, înalt cum sânt şi cu obrazul prelung şi mustaţă, nu neapărat atrăgător sau chipeş, dar distins; şi ştiu cât de frumoasă e Mary a mea, în rochia ei de zile mari, chiar şi niţel boţită după patruşopt de ore cu trenul; şi copii noştri, cu feţele lor ingenue şi ochişorii obosiţi care farmecă pe oricine.

De la poliţie am fost repartizaţi la un hotel lângă gară. Eram obosiţi aşa că am luat un taxi pe care a trebuit să-l plătim cu banii noştri. Hotelul se numea Absalom. Când mi s-a comunicat numele la poliţie, am tresărit. Ştiam că Absalom a jucat un rol în istorie – nu-mi aminteam exact care anume – şi mi-am propus ca de îndată ce ne instalăm să citesc despre el în enciclopedie. Aşa sânt eu – nu contează unde călătoresc, enciclopedia vine cu mine, chiar şi acuma, în acest voiaj periculos către libertate. Chestia cu numele m-a făcut să mă aştept însă la un hotel sclipitor, chiar romantic, şi de îndată ce ne-am apropiat şi am observat tencuiala crăpată şi lămpile ruginite mi-am dat seama cât am fost de naiv – şi vă jur că m-am încordat tot, de parcă am presimţit că n-o să mai ies de acolo decât cu cătuşele la încheieturi.


* * *


Acuma să vă mai spun câte ceva despre noi, dar mai ales despre mine, căci eu am fost forţa din spatele evenimentelor care au dus la sosirea noastră cu trenul la Copenhaga, în dimineaţa aceea cenuşie de martie, una mie nouă sute optzeci şi patru. Însă de la început vă previn să nu vă aşteptaţi la nimic ieşit din comun. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, există această tendinţă în oameni să se aştepte la mai mult decât trebuie – neapărat lucruri uimitoare sau din cale afară de pasionante sau tragice – şi să fie în cele din urmă dezamăgiţi. În ceea ce mă priveşte, n-am săvârşit un act de eroism, ci am făcut doar un banc pe vremea când eram la facultate. Nici măcar n-a fost prea reuşit, deşi pe moment unora le-a plăcut. După care am fost identificat datorită înălţimii şi târât prin această farsă politică timp de mai mulţi ani, încât ca să scap a trebuit să cerem azil şi să ne luăm tălpăşiţa.

Probabil că stiţi cum uneori, când te afli într-un grup mare, te simţi la adăpost, de parcă indiferent ce s-ar întâmpla nu poate să te prindă; şi dintr-o dată devii curajos şi faci o tâmpenie, doar aşa ca să-i auzi pe cei de lângă tine râzând, sau ca să se mire ce grozav eşti sau ceva de genul ăsta. Aşa mi s-a întâmplat mie la facultate. Ne aflam cu toţii în sala mare să analizăm – cum ziceau ei – cazul unei fete care depusese actele de plecare în Israel. „Ei” erau decanul – poreclit „maestrul” pentru prostia de care dădea dovadă – şi trupa lui de lingăi, adică secretarul şi cei câţiva studenţi care făceau parte din comitet. „Analizele” se ţineau pentru majoritatea celor care plecau şi erau plictisitoare ca dracu’. Fata era mărunţică şi frumoasă, îmbrăcată într-un pulover viu colorat. Stătea drepţi pe un podium în faţa noastră şi lacrimile i se scurgeau pe obraji. Nu ştiu de ce am simţit un soi de căldură faţă de ea, m-am uitat în jur unde era cam întuneric şi-am strigat tare pe englezeşte: “Let the little one go!” ceea ce într-o traducere mai liberă înseamnă: „Lasă bă fetiţa să plece!” Se vede că studenţilor le-a plăcut, că imediat ăia din rândurile din spate au început să urle şi să tropăie de a ieşit cu tămbălău şi până la urmă a fost nevoie să oprească şedinţa şi să ne scoată din sală. După care m-au arestat şi m-au frecat de mi-au ieşit ochii, cu toate că le-am spus de o mie de ori că n-a fost decât o glumă proastă, fără nici un fel de intenţie politică. De două ori am sărit la bătaie, chestie care vă daţi seama că nu m-a ajutat – dar aşa sânt eu când mă apucă, cu greu mă stăpânesc şi văd negru în faţa ochilor. Mama, care mă cunoaşte mai bine decât oricine, mi-a spus întotdeauna că firea asta a mea e duşmanul meu număru’ unu. A trebuit să intervină tata printr-o cunoştiinţă de la partid să mă elibereze. O vreme chiar mi-au dat voie să continui cursurile, dar pe urmă au început din nou să mă persecute şi într-o bună zi m-au chemat şi m-au anunţat că o să trebuiască să colaborez cu ei. Pe mine chestia în sine nu m-a deranjat, dar niciodată n-am fost la stăpân, aşa că le-am spus-o. Poate c-aş fi trebuit să fiu mai diplomat, de exemplu să zic că vreau să mă mai gândesc sau să vorbesc şi cu tata. Da’ n-am fost. Atuncea ei au început să urle ca bezmeticii şi să mă ameninţe că o să-mi văd io diploma când mi-oi vedea ceafa. Eram cam în mijlocul anului trei, deci mai aveam un an şi jumătate şi taman mă căsătorisem. În loc să mă iau în contre cu ei, m-am gândit că mai bine să mă dau mic, să stau o vreme pe-acasă şi să mă duc la antrenamentele de polo sau să-mi găsesc o slujbă. La cine nu m-am gândit au fost rudele soţiei. Când au auzit acestea că n-o să mai continui cu studiile au sărit în sus de parcă i-a muşcat nu ştiu ce de partea bombată!  Iar într-una din discuţii, la care nu am participat direct, ci am auzit-o doar din dosul uşii, m-au făcut semidoct, chestie care, vă daţi seama, m-a supărat în profunzime. Or fi avut rudele legături cu străinătatea – da’ asta nu înseamnă că au dreptul să judece pe alţii. Era cât p-aci să le fărâm uşa, numai că m-a oprit Mary şi bine a făcut, că până la urmă tot rudele ei au scris la comisia aia din Helsinki care se ocupă cu drepturile omului şi se vede că am avut ceva noroc căci după exact patru ani şi jumătate am fost invitaţi la paşapoarte.

Acuma nu care cumva să credeţi că aş regreta că mi-am păsăsit patria sau vreo prostie de genul ăsta. Nici pomeneală! Mai ales că în ultima vreme situaţia s-a cam înrăutăţit de tot şi a devenit aproape modern să pleci de-acolo. Fiecare care se crede cineva şi nu are o sută de ani face pe dracu’n patru să scape; şi nici nu mă simt vinovat să fii devenit refugiat politic din întâmplare. Fiindcă după mine, toată viaţa asta-i o întâmplare iar dacă nu sânteţi de acord, arătaţi-mi dumneavoastră o persoană pe care o cunoaşteţi şi care în decursul anilor n-a fost măcar o dată greşit înţeleasă sau acuzată pe nedrept sau ceva de genul ăsta şi care nu poartă în interioriul ei urma acelei nedreptăţi pentru totdeauna. De asemenea eu susţin că viaţa e nedreaptă şi am tendinţa asta exagerată de  a-mi proteja soţia şi copiii, de multe ori cu pumnii, alteori delicat, construind în jurul lor bariere ca să zic aşa psihologice, ca bulele alea transparente pe care le plasează doctorii în jurul bolnavilor cu alergii. Singurul regret sânt părinţii mei care n-au avut încotro şi-au rămas de căruţă, după ce m-au ajutat dându-mi curaj în momente acelea grele şi punându-mi la dispoziţie toate relaţiile pe care le-au avut şi toate pilele. Îi văd şi acuma în faţa ochilor, vulnerabili şi încovoiaţi de vârstă, făcându-ne la revedere cu mâna, în mijlocul mulţimii acelea necioplite care se adună invariabil în jurul trenurilor internaţionale care pleacă de pe peronul nouă al Gării de Nord din Bucureşti.

Bucureşti, da, că de acolo venim – din Bucureşti, capitala României! Şi pentru cei dintre dumneavoastră care nu ştiu, România e o ţară din Europa, nu o fostă colonie franceză sau spaniolă undeva de prin mijlocul Africii, una din alea care îşi schimbă zilnic şi numele şi constituirea politică. De asemenea, Rom`nia nu e în întregime o ţară balcanică. După cum am învăţat la şcoală, ea se situează la intersecţia marilor drumuri comerciale dintre Europa şi Orientul Mijlociu şi a contribuit din plin la dezvoltarea omenirii. Ca naţiune, sântem urmaşii nobili ai Tracilor şi Romanilor, nicidecum descendenţii necivilizaţi ai popoarelor migratoare. Astfel reprezentăm o enclavă mândră de latini într-o mulţime slavă şi avem o singură scapare îngustă la apus, către Hunii din Budapesta şi cam o sută de kilometri la răsărit udaţi de valurile Mării Negre.

În cele câteva luni de când am plecat, mi-am dat seama cât de puţin sântem cunoscuţi în lume. Aşa că vreau să mă folosesc de acest prilej şi să precizez câteva lucruri. Vreau să se ştie că mândria noastră naţională nu se rezumă la gimnastică şi Nadia Comăneci, iar istoria noastră nu începe şi nici nu se termină cu contele Dracula (pe care, printre altele, îl chema cu adevărat Vlad Ţepeş). De asemenea vreau să vă spun că rom`nii trec în prezent printr-una dintre cele mai împuţite perioade ale dictaturii comuniste – vă rog să mă credeţi, mi-a luat o bună bucată de vreme să aleg acest cuvânt – nu cea mai crudă, aceasta fiind a lui Stalin, sau cea mai sărăcăcioasă, aparţinându-i lui Mao, nici măcar cea mai stupidă, a lui Idi Amin Dada al Ugandei – ci cea mai împuţită, aceea a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. De asta mi s-a frânt inima să-i văd pe părinţii mei rămânând în urmă, învăluiţi în aerul transparent al serii, micşorându-se clipă de clipă, în timp ce trenul în care ne aflam lua viteză, în pornirea noastră aşa zis glorioasă către libertate.

Mama mi-a spus întotdeauna că legătura dintre părinţi şi copii este sfântă. Ea vorbeşte puţin ruseşte, mama. Există o bucată de pământ la răsăritul ţării, care în decursul anilor a fost rând pe rând sub stăpânirea ruşilor şi-a rom`nilor şi după câte ştiu, strămoşii ei sânt de pe-acolo. Când eram mic, înainte de culcare, mama obişnuia să-mi recite o poezie pe ruseşte, pe care n-o înţelegeam, dar al cărei sunet mi se părea ca o melodie. Aşa că am reţinut-o pe dinafară iar apoi, într-o bună zi, i-am recitat-o de la un cap la altul. Mama s-a minunat şi i-a povestit unei vecine care a constatat că am talent la limbi străine, nu alta. Apoi mama mi-a tradus poezia într-o voce întreruptă de suspine. Era despre un soldat care a murit şi a fost uitat de toată lumea – prieteni, camarazi de armă, până şi soţia l-a uitat – numai de mama lui nu, sărmana lui mamă bătrână, aplecată de-a pururi peste apa nemişcată a morţii ca o salcie pletoasă. Mie unu’ asta mi s-a părut o imagine de mare ţinută!

Uneori mama îmi mărturisea că nu ştia ce-ar face dacă aş muri, sau dacă dintr-un motiv oarecare aş înceta să mai fiu o parte din viaţa ei, de parcă n-ar mai avea un scop pe lume, un motiv să trăiască. Într-o seară am întrebat-o de ce nu are mai mulţi copii, astfel încât dacă mor să rămână cu fraţii şi surorile mele. Ea m-a privit zâmbind şi mi-a spus: Copiii sânt ca degetele de la mână, oricare deget îl pierzi, te doare la fel de tare”. Răspunsul ei m-a impresionat şi în seara aceea, înainte de a adormi, i-am ţinut vreme îndelungată degetele delicate în mâna mea de băiat. Iar dacă astăzi sânt un bărbat înalt şi impunător, e pentru că în copilărie am vrut să fiu mare şi puternic, ca să nu mor şi niciodată, dar absolut niciodată, să n-o dezamăgesc pe mama mea.